FOTO DOCUMENT – CentenarulRosu. Mărturiile Niculinei Ceauşescu, sora lui Nicolae, despre tinereţea revoluţionară a acestuia: ”Să vezi tu ce-am să fac şi eu”

Niculina Ceauşescu a fost primul născut din cei zece copii ai cuplului Andruţa şi Lixăndrina Ceauşescu – au urmat Marin, Nicolae, Riţa, Florea, Ilie, Nicu, Lina, Costel şi Ion, scrie Mediafax.

Amintirile Niculinei Ceauşescu au fost consemnate în fostele Arhive ale Comitetului Central al Partidului Comunist Român, în Dosarul „Rusu Niculina (fostă Ceauşescu) – Amintiri”.

• Reacția unui ambasador francez la auzul numirii sale la București: „Catastrofă cu neputință de evitat!”
• Ceaușescu la vânătoare de mufloni: „A fost un adevărat infern”

Micul Nicolae era isteţ şi harnic:

„(…) la una dintre acestea (clăci, n.a.) ne-am dus şi noi, copiii mai mari, adică eu, Marin şi Nicolae (…) Cel care ne însoţea, văzându-l mai dezgheţat şi mai isteţ pe fratele meu Nicolae, îi spune: «măi Nicolae, ia treci şi ordonă tu aici şi spune-le la fiecare cum să meargă cu secerişul» (…) La sfârşitul întrecerii care a fost, Nicolae a ieşit primul.”

Anii de studiu ai copiilor de Ceuşescu, conform mărturiei Niculinei:

„Şcoala primară am făcut-o în comuna Scorniceşti. Trebuia să mergem zilnic câte doi kilometri la ducere şi câte doi kilometri la întoarcere până la şcoală (…) prea bine nu eram îmbrăcaţi noi, dar în schimb am fost elevi sârguincioşi şi am învăţat destul de bine. După terminarea cursului primar, din cauza lipsei de posibilităţi materiale, niciunul dintre noi nu a putut urma învăţătura mai departe.”

Niculina a fost întâiul cizmar din familia Ceauşescu:

„(…) vorbise tata cu (…) care i-a spus: «măi Andruţă, nu este mă păcat de fata asta, de copilul ăsta să-l nenoroceşti; mai bine du-l la cumnatul meu Săndulescu care are un atelier de cismărie, pentru ca să înveţe şi ea o meserie mai bună, de care să se folosească mai târziu în viaţă» (…) În toamna anului 1930 l-am adus şi pe Nicolae la Bucureşti, la acelaşi patron (…) Când m-a văzut cucoana cu el în casă, m-a întrebat: «ăsta-i, fă, fratele tău?»; eu i-am răspuns: «ăsta-i» (…) Nicolae a fost un ucenic bun: era foarte muncitor, ascultător. La un an după venirea lui Nicolae în Bucureşti, a venit şi Marin şi aproape doi ani de zile am lucrat la acest atelier toţi trei.

(…) După vreo doi ani de zile, Nicolae a plecat ca ucenic la un frate al patronului nostru, care se numea nea Gogu Săndulescu şi avea un atelier de cismărie pe str. Vaporul lui Assan.”

A trecut ceva vreme, Niculina s-a măritat şi şi-a deschis propriul atelier de cizmărie, iar Nicolae şi-a început activitatea „revoluţionară”. Din pricina acesteia, a fost arestat de mai multe ori – la a treia arestare a fost condamnat la trei ani de închisoare şi expediat la Doftana. Despre regimul de detenţie de la Doftana povesteşte Niculina:

„Îmi aduc aminte că administraţia închisorii i-a permis lui Nicolae să meargă la Câmpiniţa de câteva ori pentru procurarea de materiale în vederea efectuării de obiecte de artizanat (…) El a fost eliberat prin anul 1939, dar nu a rămas multă vreme liber deoarece în 1940 a fost arestat din nou (…) După această arestare, Nicoale a fost eliberat la 23 august 1944.”

Jilava – ultima temniţă în care a suferit (din amor) Nicolae, evocată de Niculina:

„Tot un episod din timpul detenţiunii de la Jilava a fost şi următorul: Nicolae suferea de dinţi şi sub pretextul că vine să se trateze, venea deseori la Bucureşti, însoţit de către un militar. Unii dintre aceştia îi deveniseră mai apropiaţi şi chiar cu unul dintre ei s-a şi fotografiat (…) Într-una din dăţi a venit ca de obicei însoţit de un sergent (…) cum o fi aranjat el cu sergentul, căci l-a convis pe acesta să-i dea drumul pentru un timp în oraş şi s-a dus s-o caute pe cumnată-mea, Lenuţa, care pe atunci lucra la o fabrică (…) Nicolae s-a întors cu cumnată-mea şi când l-a văzut sergentul care-i era însoţitor s-a bucurat foarte mult.”

Epilog – întoarcerea la copilărie. Povesteşte Niculina:

„De asemena, tot de la mama, mai ştiu încă o întâmplare în legătură cu Nicolae şi Marin. Fratele meu Marin, căruia îi plăcea să fie ofiţer, văzând într-una din zile pe jandarmul comunei trecând călare pe uliţa noastră, îi spune lui Nicolae: «mă, când o să fiu mare, ca ăsta o să mă fac eu». Nicolae, după un moment de gândire, îi răspunde: «bine, mă, dar să vezi tu ce-am să fac şi eu când voi fi mare.»”

Pentru o vreme, cei doi au izbutit să-şi ţină promisiunile pe care şi le-au făcut unul altuia şi să-şi împlinească visul. Atâta doar că visul lor frumos a fost coşmarul unei ţări.